Durere

Simt o durere surdă, când mă gândesc la tine,
Am fost îndrăgostiți – ne-a fost atât de bine
Dar îndoiala oarbă s-a născut între noi;
Ne-am despărțit și iată, din unul suntem doi.

Cum oare fericirea a fost întunecată,
De despărțirea noastră, deloc planificată?
Ce-a fost frumos, azi iată, e numai amintire;
Nu știu ce nu aș da pe-o clipă de iubire

Din partea ta acum, că ești de neatins,
Pe-altarul fericirii eu mă declar învins
Și simt un gol în suflet cum nu am mai simțit –
Iubirea-a fost reală, sau numai m-ai mințit?!

Dar nu-i nimic, durerea cum vine o să treacă,
Și voi găsi iubirea care pe-a ta s-o-ntreacă –
În alte brațe sta-voi, și voi găsi amorul
Și fără de durere privi-voi viitorul!

Armonie

Se-aude susur de izvoare,
Și mierle ciripesc ușor –
Zefirul suflă ca o boare,
Iar păpădii plutesc în zbor.

Un pâlc răzleț de căprioare,
Mai paște-n liniște-n zăvoi,
Deși e seară și în zare
Se văd sosind turme de oi.

Ușor foșnește-n plopi frunzișul,
Privighetori cântă-n surdină,
Pe maluri urcă-ncet suișul
Mioare cu lâna seină.

E-atâta armonie-n jur,
Pe cer încep s-apară stele,
Și liniștea prinde contur,
Cu pace-n gândurile mele.

Pot spune că-i un colț de rai,
Cum nu am să mai văd curând,
Care mă lasă fără grai,
Și-n liniște stau admirând.

Într-un târziu merg către casă,
Căci noaptea și-a intrat în drept –
Dar armonia cea frumoasă,
S-o văd din nou, abia aștept.

Iubiri marine

Pe plaje-aurii ne cheamă iubirea,
Iar marea și ea cu sublim-i tumult –
Hai vino, iubito, ne este menirea
Să ne iubim acum și mai mult.

În briza marină scâncesc pescărușii,
Cu zborul lor lin, plutesc spre-nălțimi –
Te-aștept să apari pe latura ușii,
În zorii de zi marini și sublimi.

În marea-nspumată pășind împreună,
Apoi înotând alăturea-n larg,
Să-ncepem o zi pe-ndelete, mai bună,
Și s-admirăm cu nesaț un catarg

Al unei corăbii ce trece pe-alături,
Purtând călători și iubirea în ea –
Și tot înotând nu poți să te saturi,
De mare, decât apărând prima stea.

Atunci fometoși, obosiți dar ferice,
O masă frugală vom lua amândoi,
Și-apoi vom dormi - amândoi o matrice,

Pe plajă sub stele cu miile – roi!

Sacrificiu

Sacrificați am fost de generații,
Și trai decent mereu ni s-a promis –
Aceia ce sunt morți după ovații,
Odat-aleși să facă au omis

Să-și țină legământul dat mulțimii,
Să-și pună-n slujba ei toată silința,
Doar pentru ei adună spuza lumii,
Iar pentru noi rămâne umilința.

Și n-ar fi mult nimic pentru o țară,
Noi ne-am sacrificat de bună voie –
Dar neputința-ncepe să ne doară,
Și de pomeni cinstit, n-avem nevoie.

Păcat că sânge au vărsat străbunii,
Să apere pământul ce-l vindeți,
Sunteți chiar mai sălbatici decât hunii,
Și niciun sentiment nu mai aveți.

Să vă ferească Sfântul din înalturi,
Să nu ne punem viața chezășie,
Sub steagul tricolor cu mândre falduri,
Să v-alungăm cu forța în pustie!

Regret...

Regret acum, că iată, trece vara,
Și vine iară toamna mohorâtă –
Ne vom plimba tristețea seara
Prin parcul plin de frunza doborâtă

De bruma toamnei nemiloasă,
Ce verdele-l va preschimba în pal –
Mai bine-am sta iubito-n casă,
Lăsându-ne purtați de al iubirii val.

Regret c-a mai trecut o vară,
Cu soare arzător, canicular -
Răceala toamnei o să doară
Iar soarele va fi crepuscular.

Regret minunile florale ofilite,
Chiar dacă au fructificat –
Recoltele chiar fiind neprețuite,
Nu-nlocuiesc ce-a fost sacrificat.

Iubita mea cu tine azi regretul,
Trecutei veri se schimbă-n bucurie,
Căci împreună-am întregit buchetul
De ani frumoși, și alți-or să mai vie.

Vom depăna-mpreună amintiri,
Când ploaia rece va turna afară,
Regretul verii ne va fi-n simțiri,
Dar împreună fiind n-o să mai doară.

Când soarele răsare

Chiar de ești trist târziu în noapte,
Cu gânduri ca șuvoiul grele, negre,
Și-auzi nevrând nespuse șoapte,
Dar toate mințile-s integre,

Veni-va dimineața cu zorii luminoși,
Când soarele răsare în raze de lumină,
Iar gândurile negre rămân la păcătoși,
Iar tu, suflet curat, ca mierea de albină

O să-ți găsești odihna, aleanul va pleca,
Și optimismul sigur de tot te-o cuceri
Când soarele răsare, lumina-ți va seca
Tot pesimismul nopții și n-oi mai suferi.

Te-i așeza la masă, condeiul îl vei lua,
Și versuri minunate pe coală vei așterne,
Și orice supărare în vers o vei dilua,
Schimbând-o în mesaje sublime și fraterne.

Când soarele răsare, vei fi alt om mai bun,
Fiindcă a lui lumină îți va pătrunde-n suflet,
Iar versul ce-l vei scrie – al omenirii bun,
Va face să devii pentru condei atlet.

Nu-mi vine să mai scriu...

Nu-mi vine să mai scriu – parc-aș urla la lună,
Nu pot schimba cu versul o lume prea nebună –
Credeam că doar frumosul aduce bunătate,
Dar mulți aduc urâtul cu-așa seninătate

Că te întrebi cum oare pământul îi susține,
Și ce resort ascuns urâtul îl deține
Încât se răspândește ca ciuma, epidemic,
Iar binele cu greu, de parcă e endemic?

Atâta urâciune cuprinde lumea noastră,
Și națiuni întregi au soartă prea sihastră –
E foamete în lume, dar și obezitate,
O, Doamne, unde ești ca să le vezi pe toate?!

Nu-mi vine să mai scriu, decât dac-aș putea,
Cu versul să alint, să schimb lumea cea rea,
Iar rănile-oblojite de-un vers ce-i clăditor,
În suflet ca și-n trup va fi vindecător.

Ca un zefir...

Ca un zefir te-nvăluie dragoste mea,
Prin păru-ți bălai rătăcind se-nfioară –
Pe ple
oapele dulci peste ochi peruzea,
Și-alene pe sânii pietroși de fecioară.

Ca un zefir zboară gândul spre tine,
Departe ești, dar atât de aproape –
Făptura-ți în minte o port și e bine,
Icoana-ți iubită o port peste ape.

Ca un zefir ne va fi întâlnirea,
Fluidă și caldă precum un sărut -
Iubirea ne este în viață menirea,
Nu-ntâmplător ea, iată a apărut.

Ca un zefir cald să ne fie și viața,
Frumoasă și blândă cu noi amândoi,
Alături pășind, începând dimineața,
Prin roua din iarbă cu umerii goi.

Timpul...

Timpul e-n noi, sau noi suntem în timp -
Mă-ntreb adesea, suntem muritori
Și trece prea ușor un anotimp –
Noi suntem volatili ca niște nori.

Iar în clepsidră curge timpul nemilos,
Același timp ne crește și ne scade –
Să curgă dar, dar curgă cu folos,
Căci altfel sigur bine nu ne cade.

De-ai fi elastic să te pot lungi,
Tot n-aș ajunge în eternitate –
Doar agonia eu mi-aș prelungi,
Bătrân, cu  clipe de luciditate.

De-aceea timpule tu fă-ți menirea,
Clădește și sfărâmă ce-ai clădit –
În mine, da, acuma-i strălucirea,
Însă la moarte tu m-ai osândit.

”De-aș fi tacâm” - parodie după ”De-aș fi salcâm” de Camelia Ardelean

De-aș fi salcâm...                   De-aș fi tacâm
 de Camelia Ardelean                            de Nelu Preda

De-aș fi salcâm, mi-aș scutura parfumul          De-aș fi tacâm, eu aș păstra parfumul
Pe nopți albastre sau pe dimineți,                     De tort festiv în calde dimineți,
Cu tâmpla verde, aș aține drumul                      În viața mea nu aș vedea ce-i drumul,
Pavat cu vise, unei alte vieți.                              Pe masă , sau sertar aș sta lungi vieți.

De-aș fi salcâm, mi-aș răsuci coroana,             De-aș fi tacâm, eu aș purta coroana -
Să prind în ramuri noul răsărit,                          Sunt de neînlocuit, și-n răsărit,
Tulpina rece-ar întrerupe goana                        Când vin la masă și se-ntrec cu goana,
De clipe cu destin nefericit.                                Mesenii nu știu că-s nefericit.

Mi-aș înălța spre aștri rugăciunea,                     Își spun întâi în tihnă rugăciunea,
Cu veșnicia-n ploi drept legământ,                    Căci cu mâncarea au sfânt legământ,
În epopeea sorții, pasiunea                                Se pare că a-ngurgita e pasiunea
Mi-ar fi oceanu-n care mă avânt.                        Pe care-o practică cu mult avânt.

Aș mângâia pe glezne curcubeul                       Am străluciri precum e curcubeul,
Și aș transcende mistice chemări,                     Util răspund mereu prompt la chemări,
Mi-aș îmbrăca în nestemate eul,                        Nu am nimic să-mi stimuleze eul,
Sub frunze noi aș ține resemnări.                      Modest, am doar sclipiri și resemnări.

De-aș fi salcâm, mi-ar plânge rădăcina,            De-aș fi tacâm, gusta-voi rădăcina,
Prin stropi de lut, durerea m-ar uita,                 De hrean picant și nu o voi uita,
Zăpezi târzii ar îneca haina                                De o mănânci, îți tremură și haina
Tristețe-n doi sub plapuma de nea.                  Chiar de-i ascunsă-n plapuma de nea.

Zborul către stele

S-a mai închis o ultimă cortină,
Iar un titan al scenei s-a sfârșit;
Maestre, vârsta-a fost de vină
Căci sufletul ți-a fost desăvârșit.

Ne-ai dăruit atâtea nestemate
Pe scena ce-ai slujit-o-atâția ani,
Realizări atât de însemnate,
Alăturea de alți colegi titani.

Un gol imens tu ai lăsat pe scenă,
Și-n inima întregului popor 
Ce te-a iubit cu-o dragoste perenă
De arta ta, tu, exemplar actor.

Cu modestia ta proverbială,
Ai fost exemplu viu pentru colegi,
Ai fost pe scenă până la finală,
În cer acum la ”monștrii sacri” mergi.

O lacrimă azi vărs doar pentru tine,
Și-n suflet port doar chipul tău;
Știu c-ai făcut în viață numai bine,
Și mergi în Rai fără păreri de rău.

Îți spun acum adio  cu sfială,
Să-ți fie zborul către stele lin,
Să nu ai grijă sau vreo îndoială –
Te vom păstra în inimi viu, deplin!

Tu politician...

Tu politician ratat,
Ai merita de par legat
Să paști la iarbă și mohor,
Să nu mai chinui un popor!

Gușat, și hoț, și adormit,
Tu nația ai păcălit
Să te aleagă-n parlament,
Și dai doar legi spre faliment.

Pușcăriabil și servil,
Te porți precum ai fi vechil,
Bugetul l-ai devalizat,
Și vrei arest”civilizat”

La domiciliu; nu-ți priește
Beciul Domnesc ce găzduiește
Doar hoți mărunți de buzunare
Te-mbolnăvești subit, te doare

În cotul stâng de toți și toate,
Și spre putere urci pe coate;
E dulce rău excrocheria
Ce cangrenează România

Pe care-o patronezi cu sârg,
Și-afară banii toți se scurg.
Tu ne-ai vândut și la străini,
Pentru o pungă de țechini –

Ești coadă strâmbă de topor,
Tocmești al țării viitor,
Și ne-ai adus în sărăcie –
Poporu-i singurul ce știe

Ce-nseamnă viața, cu ce cost
Mai poți să-ți faci cumva un rost!
Tu ”stai” în vile fără număr,
Eu muritor de rând doar sufăr

Dobânzi la băncile rapace
Să am o casă – n-am ce face!
Salariu-ți de demnitar –
De zece ori al meu salar,

Mai ai și fonduri și diurne
Îi ei, că noi te-m pus în urne!
Să te ferească Dumnezeu,
Să fie-așa cu aș vrea eu –

Să explodeze mămăliga,
Și s-o pățești ca Noriega!
Retrage-te cât mai e vreme,
Și poate n-oi avea probleme –

Poporul te-a răbdat destul
Și prea de tine e sătul!
De nu, un sumbru viitor,
Ți-e rezervat de-acest popor –

Ce pare adormit dar nu-i;
Ferească-te furia lui,
Ferească-te căci mămăliga
Te frige și nu scapi cu fuga!

Poet nebun...

Poet nebun, degeaba ai talent,
De-l folosești să scrii doar invective
Acelora ce nu îți dau motive,
Ci numai te ignoră permanent.

Din turnul tău de fildeș torni veninul,
Oricui nu-ți intră fix pe calapod –
Simți instinctiv și ești mare nărod,
Iar scrisu-ți zgândără mai tare chinul.

Ți-e muza năzuroasă și-ți inspiră,
Când capodopere și când gunoaie –
Tu faci ce faci și-o faci mereu de oaie,
Din mii de pretini doar câțiva te-admiră!

Că ești anost o știi și tu prea bine,
Te împopoțonezi cu-atâtea titluri,
De fapt, luate doar după tertipuri,
Dar gâdilă atât stima de sine.

Mă-ntreb ce-i face-atunci când muza,
Sătulă de al tău enorm orgoliu,
Intra-va prea subit în doliu
Iar pana ți se va uza?!

Și chiar și-așa, poet nebun,
Cu mințile înfierbântate,
Care îi știi pe toți și toate,
Îți scriu, dar nu să mă răzbun –

Poate cu mintea cea bolnavă,
De geniu rău bineînțeles,
Vei reflecta ceva mai des,
Și renunța-vei la gâlceavă!

E loc sub soare pentru toți,
Chiar de nu scriu la fel de bine –
Doar timpul hotărăște-n sine,
Care sunt buni, care netoți!

Furtuna

Un vânt se abate vuind peste codru,
Frunziș spulberând către margini de zori,
Copacii trosnesc cu un sunet mai aspru
Decât artileria de fulgere-n nori.

Și plouă-n neștire cu lacrimi de nouri,
Iar vântul le-abate și cad doar pieziș,
Pătrund peste tot și formează halouri
Lumina de trăsnete prin luminiș.

Stau ciute ciulite sub ramuri de fag,
Așteaptă tăcute să treacă urgia,
Iar un copil tot privește din prag –
Curios, contemplând cu nesaț vijelia.

Iar norii par rupți, vălătuci, vălătuci,
De vinete straie cernând picătura
Ce face șiroaie pornind prin uluci,
Și-neacă tot șanțul și-apoi arătura

De parcă toți demonii sunt pe pământ,
Să-și facă de cap cu natura-n stihie,
Și zici că mai scapă doar morți-n mormânt
De clocotul apei ce are să vie.

Deodată, puhoiul se-oprește tăcut,
Și norii se sparg, iar o rază de soare
Străluce timidă ca nou început
Din pagina vieții în timp următoare.

La pas...

La pas domol mărșăluiesc,
Pe drumul vieții solitar,
Sunt sigur azi că te iubesc -
Nu îndrăznesc să sper măcar

Că ai putea și tu cândva,
Să mă iubești măcar un pic
Și nu m-ar crede cineva,
Cât par de ne-nsemnat și mic

Fără de tine și-al tău glas,
Ce mă-nfioară când șoptești
Cuvintele de bun rămas,
Când spui c-ai să mă părăsești.

La pas domol merg și acum,
Chiar dacă tu m-ai părăsit
În viață-mi caut un alt drum,
Căci soarele a răsărit,

Și pasul meu domol dar ferm,
În căutarea fericirii
Va poposi pe un alt țărm,
Al mării-albastre a iubirii.

Turnul Babel

Sunt tot mai multe atentate
Iar sfinții și-au uitat menirea,
Pe dos sunt lucrurile toate
Și-nsingurată-i omenirea.
 
Nici Soarele nu mai e Soare,
Ne pârjolește nemilos,
Nici umbra nu mai dă răcoare,
Iar sufletul ni-i tot mai jos,

Nu mai cunoaștem ce e mila,
Ajutorarea pentru-aproape,
Doar banul este șef, și pila,
Și nu ne ”scaldă” mii de ape.

Poluăm cu îndârjire totul,
Chiar și-aerul de-l respirăm
Ne facem loc avid cu cotul,
Pe scena vieții s-aclamăm

Doar nulități oportuniste
Alese, culmea, democratic
Ce au doar scopuri egoiste,
Și nici o calitate, practic.

Iar foametea face ravagii,
La pol opus obezitatea –
Aleșilor le dăm sufragii,
Dar unde duc umanitatea?!

Ridică-n slăvi globalizarea,
Și-o nouă ordine ne spun,
Egală cu-omogenizarea,
Căci statul național nu-i bun!

Și uite-așa, un nou turn Babel
Vor făuri pe-acest Pământ,
Iară poporul, blând ca el,
Îi va urma chiar și-n mormânt!

Andante...

Andante, nu te mai grăbi, admiră cerul și pădurea
Cât nu sunt norii fumurii și n-a tăiat în ea securea.
Andante, ia-o mai ușor, de ce atâta frenezie
Când viața-i scurtă de trăit și-i loc și pentru poezie?

Andante, nu te mai grăbi să tragi concluzii din cuvinte,
Așteaptă, faptele vorbesc și nu țin loc de jurăminte.
Andante, nu iubi decât iubirea de e-mpărtășită,
Și nu vei suferi în van, nu-ți va fi viața răvășită.

Andante, nu te mai grăbi, viața oricum e trecătoare
Admiră stelele pe cer, fii visător, plin de candoare,
Și dacă după toate astea, simți că vei fi deja-mplinit,
Andante, – ești pe calea bună și sigur vei fi fericit!

Cuvintele...

Cuvintele sunt precum mierea, plăcute,
Și pot să clădească în inimi redute
Ce sfarmă tristețea și gândul anost;
Cuvintele toate au viață și rost.

Dar sunt și cuvinte amare ca fierea,
Ce-aduc neputința și scurmă durerea,
Iar cei ce rostesc aceste cuvinte,
Sunt oamenii răi, și fără de minte.

De-aceea cuvântul pe care-l rostești,
Tu judecă-l bine și de-l folosești
Păstrează măsura și gândul curat,
Căci răul se poate produce îndat’!

Atât te iubesc poezie...

Atât te iubesc poezie, încât îmi pierd zile și nopți
Migălind vers pe hârtie, sperând că o să m-adopți;
Mă lupt cu rigorile rimei, măsurii, și ritmului dat,
Cu regulile prozodiei, și versu-mi ușor s-a schimbat

În bine, sau rău, cititorul desigur va fi decident
Dar vreau să sper că viitorul, să poată fi polivalent -
Să scriu tot mai mult, tot mai bine, pe-al orișicui înțeles,
Cu versuri senine și pline de tâlc și de subînțeles.

Atât te iubesc poezie, în tine-mi găsesc fericirea,
Și când mai ești și erezie, tu îți justifici menirea
De-a fi purtător de idee, de-a fi purtător de dreptate,
De-a fi a cuvintelor cheie, în drumul spre libertate!

Cad stelele...

Cad stelele în noapte, iar gândurile mele
Îmi amintesc de șoapte și doruri multe, grele,
Și 
luna ca un pașnic durerii mele martor,
Pe bolta unde veșnic cu-al stelelor sobor,

Străluce și nu-i pasă de-a mea durere surdă,
Nu-i nimenea acasă, nu are ci-n s-audă
Al meu oftat sau poate cum singur îmi vorbesc,
Fiind în singurătate, doar liniștea-mi doresc.

Iar tu, în depărtare privești aceleași stele,
Și luna la culoare este la fel cu ele,
Cerul e ca și smoala, iar liniștea opacă;
Vezi, ție îndoiala a început să-ți placă

Și a distrus cu timpul tot ce-a fost între noi,
De vină-i anotimpul, sau starea de război
Ce-a fost instaurată în cuplul nostru oare?
Să fii tu vinovată?...Vezi dragostea cum moare?!

Nu, nu ești vinovată doar tu, a mea iubită,
E vina împărțită și asta mă irită
Căci visele țesute de noi cu amăgire
Au fost atâtea sute, și toate de iubire,

Iar stelele ce cad acum în depărtare,
Și orizontu-l rad, nu sunt o întâmplare...
Vor să ne amintească iubirea noastră mare
Și să pecetluiască în noapte o-mpăcare.

Castelul din nori...

Castelul din nori e în visele mele,
Sub ploaie și vânt ține piept curajos,
Iar dacă-i senin și e cerul cu stele,
În juru-i păstrează un văl nebulos.

În vârful de munte el stă solitar,
Acvilele doar își fac cuibul în el,
Că-i soare sau ger, el nu are habar,
Să fiu ca și dânsul ar fi al meu țel.

Dar nu e posibil, eu sunt muritor,
Cu patimi și vise, cu lacrimi curgând,
Din jale sau clocot fierbinte de dor –
Sperând să o văd pe iubită curând.

Dar ea nu visează asemeni cu mine,
Castelul ei este clădit pe nisip,
Bătut e de soare în zile senine,
Se schimbă întruna la corp și la chip.

Îmi simte durerea, și gândul hoinar,
Ce zboară în versuri în sus către stele,
Dar inima-i – stâncă, nu are habar,
De-a mea suferință și slovele mele.

Îmi caut refugiul în visele mele,
Croite în versuri așa cum le simt –
Castelul din nori se-nsoțește cu ele,
Și liniștea-mi vine așa cum presimt.

Rădăcini

Ni-i neamul prins în rădăcini adânci,
În glia stăpânită de străbuni,
Precum un brad în clinul dintre stânci
Sau vița bolții la ai noștri buni.

Și limba este tot o rădăcină,
Rămasă de la daci și traco-geți,
Și-atâta cât a soarelui lumină
Ne-o lumina cu-a razelor săgeți

O vom vorbi, ca sfântă și curată,
Ce-a viețuit în secole prin noi,
Ca rădăcina de stejar cercată,
De vânturi și torente în puhoi.

Și ar mai fi o sfântă rădăcină,
Credința în Zamolxe-al nostru zeu,
Care-a bătătorit ce-avea să vină -
Credința în Iisus și Dumnezeu.

Versuri

Noian de versuri îmi apar în minte,
Șiraguri de cuvânt meșteșugite,
Cu toate-n poezie reunite,
Menite doar pe cititor să-ncânte.

Condeiul le așterne cu migală
Pe coala de hârtie fremătând,
Metafore și epitete stau la rând
Să fie-ntipărite cu cerneală.

Și-apare câte-un vers năstrușnic,
Ce nu mă lasă să-i găsesc o rimă
Sau echivoc e ceea ce exprimă,
Și viciază ce vreau să comunic.

Sau alteori înlocuiesc o strofă,
Ce mi se pare că nu-i reușită,
Și-atunci e sigur ștergerii menită,
Iar scrisul e o treabă limitrofă

Cu orice artă-n care tot efortul
De a crea  frumos și pe-nțeles,
Ce e menită cititorului ales,
Și iată fac cu stăruință totul

Sper a-i crea prin vers un univers,
În care să mai uite grija vieții,
Și să se plimbe-n roua dimineții
Cu pas destins cât ar avea de mers.

Scriu versuri, asta-mi place, asta fac,
Cu multă sau puțină iscusință –
Însă depun atâta străduință,
Încât mai bine scriu, și scriu, și...tac!