Timp nebun...

Timp nebun, unde zbori așa iute cu mine
Laolaltă prin vremuri și simțiri reci, străine?
Stai ușor, domolește-ți curgerea cea nebună,
Lasă-mi timp să mai merg cu iubita de mână;

Fii blajin, dă-mi răgaz să mai scriu un poem,
Despre-a noastră plimbare, de-al iubirii blestem
Ce răceala  absurdă a adus între noi
Și în suflet durere ne-a turnat – suntem goi.

Am ajuns doi străini – cât de mult ne-am iubit!
Timp nebun, numai tu soarta ne-ai urgisit
Și din trupul ce-am fost – astăzi doi singurateci,
Despărțiți, suferim precum caii zănateci

Ce-au scăpat dintr-un țarc – al iubirii ocol,
Și se-nvârt lângă dânsul făr’ să aibă potol;
Libertatea e grea fără gram de iubire...
Timp nebun, poți să-mi legi dreptul la fericire!

Adu-mi draga-napoi, cu iubirea ei caldă,
Să mă-mbăt de amor care sufletu-mi scaldă –
Să fim iar amândoi doar un cuget și-un trup
Simțământul iubirii să-mi dea har să erup!

Mi-e inima...

Mi-e inima cuprinsă de amoc,
Să bată-n liniște nu vrea de loc –
Dar o tratez constant cu poezie,
Iar liniștea-i adâncă și târzie.

Mi-e inima cuprinsă de tristețe,
Și mă gândesc ades la tinerețe
Când colindam fără vreo apăsare –
Acum nu-i mădular care nu doare.

Noroc, fiindcă versul îmi alină
Durerea; ziua mi-este lină
Și pot cu-atâta vis și fantezie
Să evadez total în poezie.

Mi-e inima cuprinsă de amoc
Dar pot să spun că este un noroc,
Fiindcă toată frământarea sa,
Îmi dă idei și iată pot pansa

A sufletelor aspră, grea robie,
Cu evadarea într-o poezie
Care să facă cugetul ușor
Și după asta simt c-aproape zbor!

Să vină primăvara...

Să vină primăvara, răsară ghiocei!
M-am săturat de ger și recea promoroacă,
De vifor și ninsoare cum e de obicei
În iarna mohorâtă și rece și posacă.

Să vină primăvara, mai iute cu alai
De păsări călătoare în crânguri ciripind,
Cu crudul verde-al ierbii ce-o apărea pe plai
Și cuiburile pline de rațele clocind.

Să vină primăvara, cu soare strălucind
Și parcurile pline de-ndrăgostiți la braț,
Cu ziua mult mai lungă și ore răsucind,
În orologiul vieții tot timpul să-l înhaț.

Să vină primăvara, acum, nu mai târziu,
Căci nu mai am răbdare cu iarna asta surdă –
Vorbesc și-i spun atâtea din toate ce le știu,
Doar, doar, s-o îndura să plece cu-a ei ciurdă.

Să vină primăvara, îi dau un ultimatum
Acestei ierni urâte ce nu vrea să mai plece,
Și o blestem să-i sece puterile, și-acum,
Plecând să ne-ocolească, să nu mai fie rece!

”În trupul nopții am băut un litru” - parodie după ”Din trupul nopții mi-am desprins sărutul” de Camelia Ardelean

DIN TRUPUL NOPŢII MI-AM DESPRINS SĂRUTUL      ÎN TRUPUL NOPȚII AM BĂUT UN LITRU
de Camelia Ardelean                                                        de Nelu Preda

Din trupul nopții mi-am desprins sărutul                           Pe buza sticlei am depus sărutul,
Cu gust de alge și de meteori,                                        M-a zguduit un gust de meteori,
Mi-s ochii tăi nemărginiți avutul,                                      Gândind: ”Ca prostul mi-am tocat avutul!”     
Cu-amurgul de sub pleoape mă-nfiori.                              Tu vrei să divorțezi și mă-nfiori!

Pe buze reci de ploi și așteptare,                                    Și beau în clipele de așteptare,
Mi-e șoapta haina-n care te îmbrac,                                Matol, oftând, cu greu mă mai îmbrac,
Un roi de frunze întomnarea are,                                     Răceală multă întomnarea are,
Tu mi-ești tulpină sau îmi ești copac.                              Cu sticla-n mână, reazem un copac.

Oriunde mergi, mi-e zborul mai aproape                           Și-un litru de trăscău mi-e mai aproape     
De trupul tău și de necunoscut,                                      De inimă și în necunoscut,
Sub adieri, livezile ne-ngroape                                        Cu sticla-n mână-aș vrea să ne îngroape
În visul lor cu-aromă de vermut!                                      Sau cu o damigeană de vermut.

Din trupul nopții mi-am desprins palatul                           Și rege de-aș fi fost, mi-aș da palatul,
Cu fulgi de stele-n loc de cărămizi,                                 Cu mobilă, cu tot cu cărămizi,
Ți-s Cosânzeană, tu îmi ești păcatul –                            Un litru să mai beau, ăsta-i păcatul
Doi exilați de dragoste avizi...                                        De care cei ce bem suntem avizi...

Secolul XXI

Trăim un secol de contraste cum n-au mai fost, dar poate-or fi
În viitor, mai mari și poate, nu vom mai ști ce-i libertatea –
Sfârșit-au dictatori feroce, precum a fost și Ghadafi,
Dar libertate tot n-avem, căci ni-i călcată demnitatea.

Abundă azi tehnologia în tot ce vrei și nu te-aștepți,
Dar exigențele sunt multe și tot mai mult de cheltuit –
Lucra odinioară tata, care trecut-a printre drepți,
Și-ntreținea familia – azi, toți lucrăm și-a trebuit

În câmpul muncii cum se spune – tribut de muncă și efort,
Să dăm întreaga națiune pentru câțiva mai hrăpăreți,
Ce-au locuit în a lor țară până mai ieri afară-n cort
Și au găsit aici belșugul pentru cei hoți și ziși ”isteți”!

Oligarhia financiară ne stoarce cu dobânzi veroase,
În restul lumii, modice, la noi sunt duble, chiar triplate –
Economia o sufocă prin speculă și mari foloase
Dar ne vorbesc neaveniții doar de profit și libertate!

Când sonde au ajuns pe Marte ca un triumf pur tehnologic,
În Apuseni n-avem curent, mai scriu copiii la opaiț -
I-aș întreba pe potentați cu a lor gușă: ”Asta-i logic?,
Mai faceți mult la lemne frecții ca să le dați apoi cu baiț?”

Un secol cu așa contraste nu a mai fost, dar îl trăim,
Obezi sunt unii, subnutriții tot intră-n oastea celor drepți –
Dar dac-ar exista voință efortu-ar fi total infim
Să îi hrănim pe toți ca frații, dar la bogați, ce să aștepți!?

E iarnă-n munți...

E iarnă-n munți, s-au pus troiene, pe piscuri, văi și pe poteci,
Cad fulgi pufoși și cad alene, pe cetinile de brazi reci.
E iarnă-n munți și lopătarii își scutur' coarnele de stânci,
Iar urșii hibernează-alene în scorburile lor adânci.

Ies lupi-n haită să vâneze câte un cerb mai slăbănog,
Iar căprioarele mănâncă otava moale prinsă-n stog
De vânători și pădurarii ce au în grijă tot vânatul
În iarna asta; primăvara, o să le-mpuște. Al lor păcatul!

Pe drumurile din pădure, trec sănii șir, trase de cai,
Pline de strigăte voioase din piepturi prinse în alai,
Cu zurgălăi prinși la zăbală și cușme dacice pe cap,
Și chiote pe care munții cât sunt de mari nu le încap.

Pe pârtii se întrec schiorii în pluguri și în cristiane,
Iar cozile la teleschiuri dau încasări de milioane.
Miros de vin cu scorțișoară și țuică fiartă cu piper –
Iar faptul că sunt la dietă, mă face-aproape să disper!

E iarnă-n munți ca o poveste de pe tărâmul fermecat,
Aș sta mai mult, dar timpul liber îmi e de slujbă ferecat –
Mă-ntorc spre urbe cu tristețe – ce-a fost frumos s-a terminat,
Însă în suflet port amprenta sejurului de neuitat! 

”Port un sicriu pe umeri...” - parodie după ”Port crivățul pe umeri...” de Camelia Ardelean

Port crivățul pe umeri...               Port un sicriu pe umeri...
de Camelia Ardelean                                                          de Nelu Preda

Port crivățul pe umeri cu mimică de Crist,                              Port un sicriu pe umeri de parcă aș fi Crist  
Mi-e rugul prea fierbinte, golgota mi-e hidoasă,                   E slujba prea bănoasă, chiar dacă e hidoasă,
Gonită prin ruine, la ropote asist,                                              Și turmentat adesea la-ngropăciuni asist,
Cu luna de sub gene cuprinsă de angoasă.                              Iar la pomeni mănânc, fără de vreo angoasă.

Prin site ancestrale mai scapără-un amurg,                            În cimitir stau ziua, din zori până-n amurg,
Cu degete de smoală îmi sperie lumina,                                   Săpând și bând rachie cam cât ține lumina,
Din stropi de orizonturi, cuvinte mi se scurg,                         Și-n disperarea mare, chiar sticlele le scurg,
Cum pinul de pe creste își deapănă rășina.                              Culeg apoi licoarea, ca un gitan rășina.

Adastă, sub ispite, nămeții de tăceri,                                         Acolo-ntre morminte, se depănă tăceri,
Silabele-s obuze pătrunse de tenebre                                          Sughițul de beție pătrunde-ntre tenebre
(Ostatic în poeme, la glorie mai speri,                                       Cuprins de bahic val, la un bacșiș mai speri,
Pășind, cu-nchipuirea, pe-un cer cu false zebre.).                  Precum visează leul, cu burta plină, zebre.

Port crivățul pe umeri, o haină mult prea largă,                     Port un sicriu pe umeri și poarta nu e largă,
Cu frigul drept cămașă, înaintez spre stele,                              Mă chinui să o trec - am în priviri doar stele
Transport domol Olimpul și rugile-mi pe targă,                     Verzi, mari și sclipitoare, dar trebuie o targă
Am unică podoabă doar visurile mele...                                     S-o duc pân la mormânt cu visurile mele...

Din răsărit...

Din răsărit de soare de te-ai naște,
N-ai fi la chip așa strălucitoare
Cum ești, și iată că ușor mă paște,
Iubirea ce o simt năucitoare

Și nu e chip să scap din a sa vrajă –
Iubirea pentru tine-i complicată,
Din ce în ce întinde a sa mreajă
Și-o simt mai dulce și mai delicată.

Și te iubesc cum n-am iubit vreodată,
Da, te iubesc cu drag și disperare –
Ești pentru mine cea mai dulce fată,
Gingașă și suavă ca și-o floare.

Din răsărit de soare de te-ai naște,
N-ai fi frumoasă precum ești acum –
Și sigur niciodată n-aș cunoaște
Mireasma ta, iubito-al tău parfum.

Din răsărit de soare-i începutul
Iubirii noastre cald împărtășite,
Căci ne iubim acum, iară trecutul
Îngroapă reticențe răvășite.

Pas la pas...

Pas la pas, pășim în viață,
Drumul este presărat
Cu deșert dar și verdeață,
Binefaceri sau păcat.

Pas la pas, le ducem toate,
Cu iubire și efort –
Să le-nvingem, da, se poate;
Dragostea ne e resort.

Pas la pas, cu demnitate,
Și iubire noi pășim –
Chiar de-avem intimitate,
Toate le împărtășim

Cu prieteni buni, de-o viață,
Care nu ne-au părăsit,
La-ncercări făcut-au față
Și ne-au întovărășit.

Lor le mulțumim acum,
Că ne sunt aproape,
Pas la pas, pe-același drum,
Chiar de-s și hârtoape!

Ești o minune...

Ești o minune-n viața mea,
Ai apărut când nu speram –
Blândă, cu ochi de peruzea,
Mirat de tine eu eram,

Căci mi-ai părut de neatins,
Distinsă, demnă, sfidătoare –
Timiditatea mi-am învins –
Ți-am adresat o întrebare;

Am discutat și ne-am plăcut,
Sunt sigur, n-a fost întâmplare –
Destinul asta a făcut –
Aproape inima mă doare

De bucurie și-mplinire,
C-am reușit să te cunosc –
Mi-am dat acuma întâlnire
Cu tine și miroși a mosc.

Ești o minune, știi și tu,
Sunt fericit să te iubesc –
Și asta-mi umple sufletu’,
Ce pot să mai nădăjduiesc?!

Lințoliu

Peste suflet simt ca un lințoliu,
Se răsfiră frunzele în vânt –
Se depun ușor pe Capitoliu,
Singura scăpare-i în mormânt.

Toată viața este  o fantasmă,
Goi ne naștem, goi plecăm din ea –
Hai să punem de o cataplasmă,
S-o mai îndulcim cât s-o putea.

Peste suflet simt ca un lințoliu,
Nu-mi mai pasă, fie ce o vrea –
Doar Iisus mai are-n portofoliu
Drumul către izbăvirea mea.

Bate vântul...

Bate vântul tare-afară, inima mi-o înfioară,
Dar ușor se face seară, viforul se mai coboară –
Te aștept cu nerăbdare – ești frumoasă ca floare,
Și nu este o-ntâmplare – părul tău e ca o boare

Trupul svelt de balerină, pielea rumenă, velină,
Ochi rotunzi fără de vină – mă pătrund de mă leșină.
Te așezi în poala mea – ai parfum de micșunea,
La fereastră-i o perdea – te ascunzi pe după ea.

Vântul bate tare-afară, dragostea spre noi coboară,
Ne-nvăluie ca o sfară – cu miros de lăcrimioară.
Te iubesc și mă iubești, înger pentru mine ești –
Bate vântul ca-n povești, te-ai ascuns; mă păcălești?

Poetul

Poetul se transpune în cel ce îl citește
Și după-mprejurare e tânăr ori copil,
Bătrân, - orice ființă, el o închipuiește,
Și-n versul lui găsești asta în mod subtil.

Nu, nu e fantezie lumina din cuvinte,
E sentimentul sincer și nu e vânt hoinar,
Poetul scrie viața, iar viața nu te minte,
Iar cine-l înțelege, are un pic de har!

Mi-e versul un refugiu, un loc pentru odihnă,
Un ram ce înfrunzește în primăvara vieții –
În scris găsesc alinul și-un sentiment de tihnă,
Din miezul nopți-adânc spre geana dimineții.

Mi-e versul alinare, fântână răcoroasă –
Pe arșița din suflet cu el eu mă adap,
Răsar și sentimente – recolta e mănoasă,
Și-atunci entuziast, spre alte versuri sap!

Vin cititori să bea din slova vaporoasă,
Pe care eu am scris-o cu sârg și dăruire –
Acesta-s eu, poetul și dacă nu-s acasă,
Să m-așteptați să vin, – vă dau și găzduire!

”Iubesc piața” - parodie după ”Iubesc viața” de Ovidiu Băjan

    Iubesc viața                                     Iubesc piața
     de Ovidiu Băjan                                                                         de Nelu Preda


când viață spui ai şi rostit iubire                                  Când piață spui, nu-i loc pentru iubire,
şi-n gând ți-ai amintit de Creator                                În piață capitalu-i  creator
un fir de iarbă este o psaltire                                          Și-i regula de piață o psaltire –
şi Evanghelii păsările-n zbor                                         Talantul să-l dublez, căci altfel zbor.

când viață spui ai zis reînviere                                     Un credit este o reînviere,  
şi lăcrimezi iubirea lui Iisus                                          A unui faliment precum Iisus
în piept lumina veşnică îți cere                                    Dă viață mortului și-apoi îi cere,
să te înalți jertfindu-te mai sus                                    Dobândă în credință-n Cel de Sus.

când viață spui te-ai referit la Artă                             Când piață spui, poți investi în artă,
la tot ce e moral şi e frumos                                           Poți scoate bani oricând și din frumos –
nu îți mai este inima deşartă                                        Mă uit la unii banii cum deșartă
e Sfântul Duh în ea şi e Cristos!                                    C-ar vrea să-l cumpere și pe Cristos!

Criticilor mei

Intrai în ”lumea” poeziei,
Am fost primit ca azilant –
Să dau frâu liber fanteziei
Nu e ușor, e chiar frustrant.

Pe site-uri sunt ”bisericuțe” –
Se gratulează reciproc,
Se dau pe versuri ”în bărcuțe”,
Ca nou venit nu prea ai loc;

Să n-ai vreo virgulă greșită,
Facile îți sunt rimele,
Limbajul nu e de elită –
Ce mai, sunt ca enzimele!

Te descompun cu nonșalanță,
Se pare c-asta-i hrana lor
În viața fără de substanță
Ce-o au, de-a lungul zilelor

Găsesc un debușeu frustrării,
Și critică orice ad-hoc,
Nu văd de valuri spuma mării,
Sunt indivizi fără noroc.

Dar nu-i nimic am blogul propriu,
Unde-mi sunt critici cititorii
Adio deci, mi-e prea impropriu
Contactul des cu detractorii.

Să antamăm

Iubito, s-antamăm un meeting,
Extrapolându-ne iubirea,
În Herăstrău să facem surfing,
Să ne ”lovească” fericirea!

Apoi să mergem la shaorma
La un fastfood apropiat –
Să nu ni se mai știe urma
Incognito m-am echipat.

Să-ți iei și tu în cap perucă,
Și o pereche de-ochelari,
Azi am un mare dor de ducă
Și-n buzunar câțiva dolari.

Vom merge-n mall la cafeluță,
Apoi îți iau ceva frumos;
Poți să-ți alegi ce vrei drăguță,
Azi sunt cu tine generos.

Pe seară-o să mergem la tine –
La mine încă zugrăvesc,
Ne facem duș, ne simțim bine,
Apoi am să te părăsesc –

Mă cheamă slujba, sunt de noapte –
Ne-om revedea în dimineață,
Cu-mbrățișări, săruturi, șoapte,
Iubito, asta numesc viață!

Și de vei vrea și altă dată
Ceva drăguț să antamăm,
Eu am să îți răspund îndată
Căci e păcat să amânăm!

”Azi tu...” - parodie după ”Azi nu...” de Camelia Ardelean

          Azi nu...                                                       Azi tu...

 

               de  Camelia Ardelean                                                                       de Nelu Preda

Azi nu mai sorb din veșteda fântână                         Azi tu s-aduci găleata cu apă din fântână,
Cu umbre vii și existențe mate,                                 Să cureți și la geamuri că deveniră mate;
Ci sap în mine după nestemate,                                Să vezi că gospodinele sunt niște nestemate 
Plivesc de scame soarta cea păgână.                         Și nu pot fi tratată de parcă-aș fi păgână!

Azi nu mai stau pe margine de gânduri,                  Azi tu să cureți baia, fără să stai pe gânduri,
Sub felinare mute de-așteptare,                               M-am săturat acasă să stau în așteptare,
Ci, hăcuind himerele avare,                                     M-am săturat să-ți vânturi pornirile avare –
Reasamblez lumina pe sub scânduri.                       A ta rapacitate  mă bagă-n patru scânduri.

Azi nu mai storc regrete din crevase,                       Azi tu să nivelezi adâncile  crevase,
Nici versuri noi din slove însetate,                           Din rond și udă-l bine, că-s florile-nsetate,
M-adap cu ploi chiar și-n pustietate,                        Am fi rămas cu totul ca în pustietate
Extrag din ceruri două linguri rase.                          Dacă am fi contat pe simțurile-ți crase.

Nu mai tratez rugina de pe vreme                             Mi-am pus mari întrebări de la o vreme,
Cu elixir din lacrimi însurite                                      Degeaba-ți sunt azi tâmplele-nsurite –
Și, conservând surâsuri ilicite,                                   Ți-e mintea doar la lucruri ilicite,
Aștept eternitatea să mă cheme...                              Nimic nu e la tine să mă cheme...

Tusea și junghiul

Când Dumnezeu creă această lume,
Văzu că totul este prea perfect;
Hai să dăm omului și-o imperfecțiune –
Și îi dădu să aibă tusea-n piept.

O fi de-ajuns? -  își zise Cel de Sus
Mai mult de-atâta nu se poate
Să ducă omul?...Ce-ar mai fi de dus?...
Și îi dădu un junghi în spate!

De-atunci, oriunde se-ntovărășesc
Și unde este tusea e și-un junghi –
Pereche de-o potrivă-alcătuiesc,
Precum sunt laturile în dreptunghi.

La fel și-n viață – mii de caractere,
Ce își găsesc pereche negreșit –
Cum se-nțeleg? – acestea sunt mistere;
Protagoniștii doar le-au însușit!