Secolul XXI

Trăim un secol de contraste cum n-au mai fost, dar poate-or fi
În viitor, mai mari și poate, nu vom mai ști ce-i libertatea –
Sfârșit-au dictatori feroce, precum a fost și Ghadafi,
Dar libertate tot n-avem, căci ni-i călcată demnitatea.

Abundă azi tehnologia în tot ce vrei și nu te-aștepți,
Dar exigențele sunt multe și tot mai mult de cheltuit –
Lucra odinioară tata, care trecut-a printre drepți,
Și-ntreținea familia – azi, toți lucrăm și-a trebuit

În câmpul muncii cum se spune – tribut de muncă și efort,
Să dăm întreaga națiune pentru câțiva mai hrăpăreți,
Ce-au locuit în a lor țară până mai ieri afară-n cort
Și au găsit aici belșugul pentru cei hoți și ziși ”isteți”!

Oligarhia financiară ne stoarce cu dobânzi veroase,
În restul lumii, omenești, la noi sunt duble, chiar triplate –
Economia o sufocă prin speculă ce intră-n oase
Dar ne vorbesc neaveniții doar de profit și libertate!

Când sonde au ajuns pe Marte ca un triumf pur tehnologic,
În Apuseni n-avem curent, mai scriu copiii la opaiț -
I-aș întreba pe potentați cu a lor gușă: ”Asta-i logic?,
Mai faceți mult la lemne frecții ca să le dați apoi cu baiț?”

Un secol cu așa contraste nu a mai fost, dar îl trăim,
Obezi sunt unii, subnutriții tot intră-n oastea celor drepți –
Dar dac-ar exista voință efortu-ar fi total infim
Să îi hrănim pe toți ca frații, dar la bogați, ce să aștepți!?

E iarnă-n munți...

E iarnă-n munți, s-au pus troiene, pe piscuri, văi și pe poteci,
Cad fulgi pufoși și cad alene, pe cetinile de brazi reci.
E iarnă-n munți și lopătarii își scutur' coarnele de stânci,
Iar urșii hibernează-alene în scorburile lor adânci.

Ies lupi-n haită să vâneze câte un cerb mai slăbănog,
Iar căprioarele mănâncă otava moale prinsă-n stog
De vânători și pădurarii ce au în grijă tot vânatul
În iarna asta; primăvara, o să le-mpuște. Al lor păcatul!

Pe drumurile din pădure, trec sănii șir, trase de cai,
Pline de strigăte voioase din piepturi prinse în alai,
Cu zurgălăi prinși la zăbală și cușme dacice pe cap,
Și chiote pe care munții cât sunt de mari nu le încap.

Pe pârtii se întrec schiorii în pluguri și în cristiane,
Iar cozile la teleschiuri dau încasări de milioane.
Miros de vin cu scorțișoară și țuică fiartă cu piper –
Iar faptul că sunt la dietă, mă face-aproape să disper!

E iarnă-n munți ca o poveste de pe tărâmul fermecat,
Aș sta mai mult, dar timpul liber îmi e de slujbă ferecat –
Mă-ntorc spre urbe cu tristețe – ce-a fost frumos s-a terminat,
Însă în suflet port amprenta sejurului de neuitat! 

”Port un sicriu pe umeri...” - parodie după ”Port crivățul pe umeri...” de Camelia Ardelean

Port crivățul pe umeri...               Port un sicriu pe umeri...
de Camelia Ardelean                                                          de Nelu Preda

Port crivățul pe umeri cu mimică de Crist,                              Port un sicriu pe umeri de parcă aș fi Crist  
Mi-e rugul prea fierbinte, golgota mi-e hidoasă,                   E slujba prea bănoasă, chiar dacă e hidoasă,
Gonită prin ruine, la ropote asist,                                              Și turmentat adesea la-ngropăciuni asist,
Cu luna de sub gene cuprinsă de angoasă.                              Iar la pomeni mănânc, fără de vreo angoasă.

Prin site ancestrale mai scapără-un amurg,                            În cimitir stau ziua, din zori până-n amurg,
Cu degete de smoală îmi sperie lumina,                                   Săpând și bând rachie cam cât ține lumina,
Din stropi de orizonturi, cuvinte mi se scurg,                         Și-n disperarea mare, chiar sticlele le scurg,
Cum pinul de pe creste își deapănă rășina.                              Culeg apoi licoarea, ca un gitan rășina.

Adastă, sub ispite, nămeții de tăceri,                                         Acolo-ntre morminte, se depănă tăceri,
Silabele-s obuze pătrunse de tenebre                                          Sughițul de beție pătrunde-ntre tenebre
(Ostatic în poeme, la glorie mai speri,                                       Cuprins de bahic val, la un bacșiș mai speri,
Pășind, cu-nchipuirea, pe-un cer cu false zebre.).                  Precum visează leul, cu burta plină, zebre.

Port crivățul pe umeri, o haină mult prea largă,                     Port un sicriu pe umeri și poarta nu e largă,
Cu frigul drept cămașă, înaintez spre stele,                              Mă chinui să o trec - am în priviri doar stele
Transport domol Olimpul și rugile-mi pe targă,                     Verzi, mari și sclipitoare, dar trebuie o targă
Am unică podoabă doar visurile mele...                                     S-o duc pân la mormânt cu visurile mele...

Din răsărit...

Din răsărit de soare de te-ai naște,
N-ai fi la chip așa strălucitoare
Cum ești, și iată că ușor mă paște,
Iubirea ce o simt năucitoare

Și nu e chip să scap din a sa vrajă –
Iubirea pentru tine-i complicată,
Din ce în ce întinde a sa mreajă
Și-o simt mai dulce și mai delicată.

Și te iubesc cum n-am iubit vreodată,
Da, te iubesc cu drag și disperare –
Ești pentru mine cea mai dulce fată,
Gingașă și suavă ca și-o floare.

Din răsărit de soare de te-ai naște,
N-ai fi frumoasă precum ești acum –
Și sigur niciodată n-aș cunoaște
Mireasma ta, iubito-al tău parfum.

Din răsărit de soare-i începutul
Iubirii noastre cald împărtășite,
Căci ne iubim acum, iară trecutul
Îngroapă reticențe răvășite.

Pas la pas...

Pas la pas, pășim în viață,
Drumul este presărat
Cu deșert dar și verdeață,
Binefaceri sau păcat.

Pas la pas, le ducem toate,
Cu iubire și efort –
Să le-nvingem, da, se poate;
Dragostea ne e resort.

Pas la pas, cu demnitate,
Și iubire noi pășim –
Chiar de-avem intimitate,
Toate le împărtășim

Cu prieteni buni, de-o viață,
Care nu ne-au părăsit,
La-ncercări făcut-au față
Și ne-au întovărășit.

Lor le mulțumim acum,
Că ne sunt aproape,
Pas la pas, pe-același drum,
Chiar de-s și hârtoape!

Ești o minune...

Ești o minune-n viața mea,
Ai apărut când nu speram –
Blândă, cu ochi de peruzea,
Mirat de tine eu eram,

Căci mi-ai părut de neatins,
Distinsă, demnă, sfidătoare –
Timiditatea mi-am învins –
Ți-am adresat o întrebare;

Am discutat și ne-am plăcut,
Sunt sigur, n-a fost întâmplare –
Destinul asta a făcut –
Aproape inima mă doare

De bucurie și-mplinire,
C-am reușit să te cunosc –
Mi-am dat acuma întâlnire
Cu tine și miroși a mosc.

Ești o minune, știi și tu,
Sunt fericit să te iubesc –
Și asta-mi umple sufletu’,
Ce pot să mai nădăjduiesc?!

Lințoliu

Peste suflet simt ca un lințoliu,
Se răsfiră frunzele în vânt –
Se depun ușor pe Capitoliu,
Singura scăpare-i în mormânt.

Toată viața este  o fantasmă,
Goi ne naștem, goi plecăm din ea –
Hai să punem de o cataplasmă,
S-o mai îndulcim cât s-o putea.

Peste suflet simt ca un lințoliu,
Nu-mi mai pasă, fie ce o vrea –
Doar Iisus mai are-n portofoliu
Drumul către izbăvirea mea.

Bate vântul...

Bate vântul tare-afară, inima mi-o înfioară,
Dar ușor se face seară, viforul se mai coboară –
Te aștept cu nerăbdare – ești frumoasă ca floare,
Și nu este o-ntâmplare – părul tău e ca o boare

Trupul svelt de balerină, pielea rumenă, velină,
Ochi rotunzi fără de vină – mă pătrund de mă leșină.
Te așezi în poala mea – ai parfum de micșunea,
La fereastră-i o perdea – te ascunzi pe după ea.

Vântul bate tare-afară, dragostea spre noi coboară,
Ne-nvăluie ca o sfară – cu miros de lăcrimioară.
Te iubesc și mă iubești, înger pentru mine ești –
Bate vântul ca-n povești, te-ai ascuns; mă păcălești?

Poetul

Poetul se transpune în cel ce îl citește
Și după-mprejurare e tânăr ori copil,
Bătrân, - orice ființă, el o închipuiește,
Și-n versul lui găsești asta în mod subtil.

Nu, nu e fantezie lumina din cuvinte,
E sentimentul sincer și nu e vânt hoinar,
Poetul scrie viața, iar viața nu te minte,
Iar cine-l înțelege, are un pic de har!

Mi-e versul un refugiu, un loc pentru odihnă,
Un ram ce înfrunzește în primăvara vieții –
În scris găsesc alinul și-un sentiment de tihnă,
Din miezul nopți-adânc spre geana dimineții.

Mi-e versul alinare, fântână răcoroasă –
Pe arșița din suflet cu el eu mă adap,
Răsar și sentimente – recolta e mănoasă,
Și-atunci entuziast, spre alte versuri sap!

Vin cititori să bea din slova vaporoasă,
Pe care eu am scris-o cu sârg și dăruire –
Acesta-s eu, poetul și dacă nu-s acasă,
Să m-așteptați să vin, – vă dau și găzduire!

”Iubesc piața” - parodie după ”Iubesc viața” de Ovidiu Băjan

    Iubesc viața                                     Iubesc piața
     de Ovidiu Băjan                                                                         de Nelu Preda


când viață spui ai şi rostit iubire                                  Când piață spui, nu-i loc pentru iubire,
şi-n gând ți-ai amintit de Creator                                În piață capitalu-i  creator
un fir de iarbă este o psaltire                                          Și-i regula de piață o psaltire –
şi Evanghelii păsările-n zbor                                         Talantul să-l dublez, căci altfel zbor.

când viață spui ai zis reînviere                                     Un credit este o reînviere,  
şi lăcrimezi iubirea lui Iisus                                          A unui faliment precum Iisus
în piept lumina veşnică îți cere                                    Dă viață mortului și-apoi îi cere,
să te înalți jertfindu-te mai sus                                    Dobândă în credință-n Cel de Sus.

când viață spui te-ai referit la Artă                             Când piață spui, poți investi în artă,
la tot ce e moral şi e frumos                                           Poți scoate bani oricând și din frumos –
nu îți mai este inima deşartă                                        Mă uit la unii banii cum deșartă
e Sfântul Duh în ea şi e Cristos!                                    C-ar vrea să-l cumpere și pe Cristos!

Criticilor mei

Intrai în ”lumea” poeziei,
Am fost primit ca azilant –
Să dau frâu liber fanteziei
Nu e ușor, e chiar frustrant.

Pe site-uri sunt ”bisericuțe” –
Se gratulează reciproc,
Se dau pe versuri ”în bărcuțe”,
Ca nou venit nu prea ai loc;

Să n-ai vreo virgulă greșită,
Facile îți sunt rimele,
Limbajul nu e de elită –
Ce mai, sunt ca enzimele!

Te descompun cu nonșalanță,
Se pare c-asta-i hrana lor
În viața fără de substanță
Ce-o au, de-a lungul zilelor

Găsesc un debușeu frustrării,
Și critică orice ad-hoc,
Nu văd de valuri spuma mării,
Sunt indivizi fără noroc.

Dar nu-i nimic am blogul propriu,
Unde-mi sunt critici cititorii
Adio deci, mi-e prea impropriu
Contactul des cu detractorii.

Să antamăm

Iubito, s-antamăm un meeting,
Extrapolându-ne iubirea,
În Herăstrău să facem surfing,
Să ne ”lovească” fericirea!

Apoi să mergem la shaorma
La un fastfood apropiat –
Să nu ni se mai știe urma
Incognito m-am echipat.

Să-ți iei și tu în cap perucă,
Și o pereche de-ochelari,
Azi am un mare dor de ducă
Și-n buzunar câțiva dolari.

Vom merge-n mall la cafeluță,
Apoi îți iau ceva frumos;
Poți să-ți alegi ce vrei drăguță,
Azi sunt cu tine generos.

Pe seară-o să mergem la tine –
La mine încă zugrăvesc,
Ne facem duș, ne simțim bine,
Apoi am să te părăsesc –

Mă cheamă slujba, sunt de noapte –
Ne-om revedea în dimineață,
Cu-mbrățișări, săruturi, șoapte,
Iubito, asta numesc viață!

Și de vei vrea și altă dată
Ceva drăguț să antamăm,
Eu am să îți răspund îndată
Căci e păcat să amânăm!

”Azi tu...” - parodie după ”Azi nu...” de Camelia Ardelean

          Azi nu...                                                       Azi tu...

 

               de  Camelia Ardelean                                                                       de Nelu Preda

Azi nu mai sorb din veșteda fântână                         Azi tu s-aduci găleata cu apă din fântână,
Cu umbre vii și existențe mate,                                 Să cureți și la geamuri că deveniră mate;
Ci sap în mine după nestemate,                                Să vezi că gospodinele sunt niște nestemate 
Plivesc de scame soarta cea păgână.                         Și nu pot fi tratată de parcă-aș fi păgână!

Azi nu mai stau pe margine de gânduri,                  Azi tu să cureți baia, fără să stai pe gânduri,
Sub felinare mute de-așteptare,                               M-am săturat acasă să stau în așteptare,
Ci, hăcuind himerele avare,                                     M-am săturat să-ți vânturi pornirile avare –
Reasamblez lumina pe sub scânduri.                       A ta rapacitate  mă bagă-n patru scânduri.

Azi nu mai storc regrete din crevase,                       Azi tu să nivelezi adâncile  crevase,
Nici versuri noi din slove însetate,                           Din rond și udă-l bine, că-s florile-nsetate,
M-adap cu ploi chiar și-n pustietate,                        Am fi rămas cu totul ca în pustietate
Extrag din ceruri două linguri rase.                          Dacă am fi contat pe simțurile-ți crase.

Nu mai tratez rugina de pe vreme                             Mi-am pus mari întrebări de la o vreme,
Cu elixir din lacrimi însurite                                      Degeaba-ți sunt azi tâmplele-nsurite –
Și, conservând surâsuri ilicite,                                   Ți-e mintea doar la lucruri ilicite,
Aștept eternitatea să mă cheme...                              Nimic nu e la tine să mă cheme...

Tusea și junghiul

Când Dumnezeu creă această lume,
Văzu că totul este prea perfect;
Hai să dăm omului și-o imperfecțiune –
Și îi dădu să aibă tusea-n piept.

O fi de-ajuns? -  își zise Cel de Sus
Mai mult de-atâta nu se poate
Să ducă omul?...Ce-ar mai fi de dus?...
Și îi dădu un junghi în spate!

De-atunci, oriunde se-ntovărășesc
Și unde este tusea e și-un junghi –
Pereche de-o potrivă-alcătuiesc,
Precum sunt laturile în dreptunghi.

La fel și-n viață – mii de caractere,
Ce își găsesc pereche negreșit –
Cum se-nțeleg? – acestea sunt mistere;
Protagoniștii doar le-au însușit!

Eu nu...

Eu nu scriu versuri pentru nemurire,
Căci tot ce e sub soare-i muritor –
Vreau să transmit vigoare și trăire
Prin vers, spre cel ce-mi este cititor.

Eu nu doresc nici laude, nici lauri,
Succesul este-atât de trecător –
Îmi e de-ajuns să fiu citit pe site-uri –
Trăiesc, momentul nu-i întâmplător.

Eu nu-s poet, sunt versificator,
Metafora-i străină pentru mine –
Eu spun povești în versuri, curgător,
Citește deci cu-ncredere, străine!

Vis de toamnă

E toamnă și visez că ești înveșmântată-n frunze ruginii,
Asemeni parcului în care ne plimbăm ades fiind copii –
Obrazul tău e-mbujorat de frigul aspru-al dimineții,
Iar tu dispari în mantia atât de nebuloasă-a ceții.

Te caut fără spor în aburul lăptos al negurei lăsate,
Și-mi vin în minte gânduri negre, sumbre, disperate;
Ești tu, nu ești, ai fost, n-ai fost, vei fi cu mine iar,
Sau străduința mea să te găsesc rămâne în zadar?

Dar brusc, aud cum vântul șuieră prin crengi, strident,
Realizez că am dormit și am visat – e-atât de evident –
Te văd în stânga mea dormind precum un înger rătăcit;
E toamnă-afară, trec cocorii și sunt atât de fericit!

Mai dă-mi...

Mai dă-mi înc-o speranță că te voi revedea;
Cu toată nerăbdarea, te voi întâmpina  -
Chiar dacă viitorul nu îl poți prevedea,
Nu-mi omorî speranța, nu o poți ruina!

Mai dă-mi o-mbrățișare când ne vom întâlni,
Adu-ți aminte ziua când noi ne-am cunoscut –
Și poate sentimentul cel nou va cumpăni,
Sau poate că iubirea în tine-a renăscut

Și vei fi iar aceea ce m-a iubit intens,
Înțelegând iubirea ce-ți port cu stoicism,
Că are plinătate și sentimentu-i dens –
Nu poate fi privit deloc cu scepticism!

Mai dă-mi deci iară șansa să te recuceresc,
Și n-o să ai regrete, cuvântul meu e gaj –
Să am din nou în preajmă surâsu-ți îngeresc,
Și voi avea putere și voi avea curaj!

”Infinitul din sarma” - parodie după ”Infinitul din ore” de Aurel Petre

Infinitul din sarma
        de Nelu Preda
 
Mai gust din moare* – infinitul de gust îl regăsesc mereu
Și pun din ea peste sarmale – sarmale care fierb în greu...
Și-mi frec cu mulțumire pumnii, chiar dacă-aproape înghețau,
Afară lângă pirostria din care aburi se-nălțau,

 Iară ceaunul fierbe-ntr-una ascuns cumva de umbra mea,
 Și simt aroma de sarmale prezentă în suflarea ta,
 Iară când zeama scade iute, de fierbere, sunt în impas
 Și completez  rapid cu moarea  care în oală mi-a rămas.

 Norocul este că afară e timp frumos și e senin –
 Sarmalele de bunăseamă deopotrivă le iubim;
 Experiență culinară am câștigat treaptă cu treaptă,
Gătitu-afară, în natură, deschide înc-o nouă poartă

Chiar de vom degusta sarmale privind la steaua călătoare,
 Din foișor, la masa-ntinsă cu feluri multe și petale                        
 De flori de toamnă  parfumate, vom mesteca și va fi timpul,
 Să degustăm și-o Busuiocă  în care să găsim alintul.           

 Festinul ce se  desfășoară  sub pleoapa lunii, pas cu pas,
 În izul dulce de sarmale, te lasă iute fără glas,
 Și vinuri dulci sau seci urmează și în vârtejuri se revarsă
 S-atingă-n adâncimea  ei, toată plăcerea ta  trupească.
 
Sarmaua – e destinul ei precum acel de stea polară 
O-nghiți și tot  cuprinsul ei te rotunjește dinafară,
Chiar dacă o consumi cu grijă într-o gustare solitar 
Sarmaua este-mpărăteasă și pentru omul cel hoinar.

De o primești cumva pomană, îndreaptă-ți ruga spre văzduh,
Și-n prima troiță întâlnită, tu vezi să lași al tău sărut,
Și flori gingașe de albi nuferi, pe apele dulci plutitoare,
Cu-așa festin, nu crezi cucoană, că vei rămâne visătoare!?

* Moare - zeamă de varză - regionalism 


Infinitul din ore
     de Aurel Petre

Mai cad cu infinitu-n ore când nu te regăsesc mereu
Și-mi prăbușesc în foc trezirea secundelor ce fierb în greu...
Și printre sunete cerute de frământări ce înghețau,
În jurul meu însingurate iluzii tulburi se-nălțau,

Iar primăvara firii tale își duce raza-n umbra mea,
Suave-s clipele amiezii ce țipă-n simț suflarea ta,
Iar noaptea-i ondulată mască ce se trezește din impas
Și fulgeră topind sincope trădând trădarea ce-a rămas.

E părul tău miros de tei, beție adâncă-n chip senin,
Luna adoarme parfumată și-n străzi de mai noi ne iubim,
Se rupe cerul neuitat, adânc urcând treaptă cu treaptă,
În întuneric luminează, cuvinte-n gânduri deschid poartă.

În depărtări hipnotizată privirea-i steaua călătoare,
Pe puf de nori sunt ochii tăi și clipa doarme în petale,
Și ceasul bate-n orologiu, și-n insomnie curge timpul,
Pulsezi cu veghea ce măsoară în ritmul genelor alintul.

Magnetic mă întorc la tine, lumină-n pleoape pas cu pas,
Natura zboară-n fluturi basmul amestecându-se în glas,
Și-n vidul dinapoia mea în bolți vârtejuri se revarsă
Când adormit, rănitu-mi trup, visează-n starea ta trupească...

Și focul arde în cuvinte cu raze reci de stea polară
Pic apă-n rouă peste floare și frunze plâng pe dinafară,
În fantomatic trup colind prin nopți de veghe-n solitar
Și-n rătăcite drumeții mi-ești orizont de zbor hoinar.

Aripi de zâmbet tu înalți, azur pătruns e-al tău văzduh,
Pe țărm cu valu-i nesfârșit arzi veșnicia c-un sărut,
Răsar fiori și-n nori visez prin nopți cu unde plutitoare,
Iar înțelesul tău mi-e crez, tu mi-ești durere visătoare...