Poeziile Mele - Nelu Preda

Ți-am ridicat altar din amintiri, Azi nu mai ești, dar parcă ești mai vie, De-aceea scriu această poezie Ce-i închinată fostelor iubiri. Te-ai ridicat la ceruri prematur, Iubirea nostră-i dincolo de nori Prinos ți-aduc acest buchet de flori, Și o să plâng până mă satur. Ți-aprind și-o candelă să-ți dea lumină În paradisul unde sigur ești, Știu că la mine veșnic te gândești Până ce mie clipa o să-mi vină, Și ne vom regăsi acolo-n cer, Mai tineri, mai curați și-ndrăgostiți, Dar pân-atunci, iubito, să nu uiți Să-mi vii în vise pline de mister, Și-n ele s-avem marile trăiri Ce ni le-a refuzat această viață Ce-atârnă de un firicel de ață ; Ți-am ridicat altar din amintiri.

Să nu mă uiți, chiar dacă deodată Iubirea ce a fost s-a spulberat Fusese-așa frumos și e păcat Să nu ne mai vedem câteodată, Ca doi prieteni buni să depănăm Ce-a fost sublim, acea iubire care Ne-a reunit, n-a fost întâmplătoare, De-aceea să-ncercăm să n-o uităm. Să nu mă uiți, nici eu nu te-oi uita Atâta timp am fost îndrăgostiți ; Cu despărțirea am fost oropsiți, Dar asta-i viața, nu-o poți evita!

Sunt suspect de iubire, e de-ajuns să te văd Iară inima-mi bate tot mai des și-ntrevăd Cum ar fi ca să fim împreună noi doi Solidari, îmbătați de cuvinte și ploi, În al verii peisaj cu averse iuțite Sta-vom îmbrățișați, cu săruturi grăbite, Ne vom mărturisi împreună iubirea Și va pecetlui ploaia grea, fericirea. Sunt suspect de iubire, recunosc vinovat, Să mă-nlănțui iubito cu sărutu-ți sublim, Când vom fi mai bătâni de el să ne-amintim, Să păstrăm peste timp tot ce e-adevărat.

 (tatălui meu, Nicolae Preda) De-ai mai trăi, tăticule mi-aș face Timp să petrecem molcom amândoi Căci niciodată n-a fost pentru noi Răgaz să stăm în liniște și pace. Mereu am amânat ziua în care Să îți acord mai mult din timpul meu Credeam c-o să trăiești ca și un zeu Dar bătrânețe-a fost neiertătoare. Acum e prea târziu și-o să regret Cât voi trăi că n-am stat împreună Mai mult, c-aveai o vorbă bună Și-o mină, parcă văd al tău portret ; Privind la el ne alung ăm aleanul Căci ne lipsești așa de mult Aș vrea să fii din nou să te ascult Dar implacabil trece anul, Mai trece unul, iată-s doi De-ai mai trăi am face-o-groază De lucruri care-acum contează, E târziu însă pentru noi. Nu pot decât să-ți port iubirea În suflet trează pe vecie, Să ne-ntâlnim în veșnicie Să ne-mplinim cu toți menirea.

Nu pot să fur, să mint, să-njur Iar când îi văd pe alți-n jur Cum fură cu nerușinare M-apuc-o sfântă indignare, Că-mi vine ca să dau cu ei Până la brâu, ca-n bazme zmei Să îi îngrop să nu mai fure Precum fac furii în pădure! Dar fiindcă nu sunt violent Și am o brumă de talent Le scriu o mică poezie Să-i ”bâzâie” la ”melodie”! Dar știu că-n nesimțirea lor Nu e ceva supărător Însă nu pot să mă abțin Și să nu ”vărs” puțin ”venin”!

Speranța nu moare, renaște mereu Mai vie, mai trează cu cât ni-e mai greu Ne ține în viață când tot se destramă, Ghidându-ne pasul ca tată și mamă. Cu toții depindem acut de speranță Ne dă acea forță-n secunda instanță Când credem că totul e poate pierdut Ea la deznădejde îi face un scut, Să nu ne atingă, să nu ne perturbe Să mergem la pas în hățișul din urbe Să ștergem din minte cuvântul ”înfrânt” ”Speranță” ne fie cuvântul cel sfânt!

Să fie destinul un dat intangibil Ursit de la naștere, trăit mai apoi? Sau totul în viață depinde de noi Voința și crezul fiind indestructibil? Destinul ne poartă sau noi îl purtăm Precum râul trunchiul, sau barca pe noi? E sigur că suntem chiar proprii eroi În bildungs romanul ce-l elaborăm! Neștiind care-i calea spre propiul destin Tu omule crede, și speră, și mișcă, Chiar dacă-n cărare e doar o podișcă, Tu ești ”bucătarul” la propriul ”festin”!

Cât te iubesc, aproape că mă doare Departe fiind la tine de gândesc, Îmi mângâi sufletul atâta de firesc Și alta nu-i ca tine azi sub Soare. Ne-am întâlnit atât de fortuit, Când nu speram să întâlnesc iubirea, A fost destinul, și-atăzi fericirea Ne umple inima și-a trebuit Să o mobilizăm ca să încapă Surplusul manifest de sentiment, Ce nu e temporar, e remanent ; Renaște după fiece etapă A dragostei născute între noi Cât te iubesc, din doi noi suntem unu Și nu aș spune că forțez destinu ’ Când suntem mai tot timpul amândoi. Cât te iubesc, îți spun astăzi în versuri Dar sunt sărace în a exprima Ce simte pentru tine inima, Iubita mea unică-n Universuri!

Un lucru rar, neprețuit, prietenia nu-i o toană Și nu se-njgheabă ”pe genunchi”, e o coloană Clădită-n timp și cu răbdare cu încredere, Ce-i dobândită doar prin fapte și accedere La un comun spiritual care să facă Valorile să-mpărtășim și să ne placă Tot ce-i frumos, tot ce-i sublim deopotrivă, La unison să împărțim tot ce derivă Din ceea ce numim a fi prietenie, Fără sforțări, fără demagogie. Prietenul te caută fără motiv, Vrea să te aibă-n preajmă doar votiv. De-aceea noi să prețuim neapărat, Prietenul care ne e cu-adevărat Aproape și la bine și la greu Căci e un dar făcut de Dumnezeu.

  (profesoarei Tina Chiru) Un suflet mare cum n-a existat, Cu drag pentru frumos și poezie - Ne leagă strâns acea prietenie Cum prea puțini prieteni a marcat. Mi-e primul cititor al poeziei, Și criticul cel mai pretențios; În fața ei sunt un elev sfios Exemplul ei e-asemeni temeliei. Real miracol e în viața mea - Neîndrăznind la stele să privesc Curajul mi l-a dat și mi-amintesc Cum inspirația-mi venea prin ea. Iubim condeiul și urâm rutina, Frumosul ne atrage dimpreună Și versul care minunat răsună În cuvântarea ta, iubită Tina.

        (poetei Camelia Ardelean) Ești sora mea pe-aripi de poezie, Ne-am întâlnit în spațiul virtual Și-a devenit atât de uzual Al nostru dialog spre armonie. În vers cu ritm, și rimă, și măsură, Mi-ai fost un ghid în ale prozodiei, Să pot să dau un farmec poeziei, În foarte complicata-i țesătură. De-aceea-ți mulțumesc prin versu-acest Modest omagiu în fraternitate, Iar versul tău va fi-n eternitate, Căci e-n perfecțiune manifest! Sărutul meu frățesc pe a ta frunte Și virtual, pe slova ce-o creezi, E un simbol și ai putea să vezi Că timpul n-o să poată să-l înfrunte.

E soare iar și zici că-i primăvară, Haide iubito să ieșim afară În parcul vechi cu arbori de castan, În care ne-am plimbat an după an. Să depănăm la amintiri sublime, Și depănarea lor să ne anime Al dragostei fior să-l mai simțim Cănd mână-n mână pe alei pășim. E soare iar, în suflet e căldură Și-afar-o-adevărată uvertură De ciripit voios de vrăbiuțe, Ce se zburlesc sub razele călduțe. Haide iubito să fim iarăși tineri Și să uităm de luni și până vineri De părul argintiu și junghiuri, Iar viața s-o privim din unghiuri Mult inedite și utile: În week-end nu mai luăm pastile Ci doar ”tablete” de amor Și-apoi pot liniștit să mor!

De ce mă minți iubito că iubirea Sublimă-nfiripată între noi Nu se divide nici la cifra doi, Și nu își va putea găsi menirea? Tu știi prea bine cât am investit, Noian de vise și de sentimente Ai vrea ca să devină sedimente Oceanului pe care a plutit Corabia ce ne-a purtat pe valul Iubirii fără de asemănare, Ce ne-a ghidat din zare până-nzare Pân-am atins cu grijă malul Și am ajuns să ne prefacem Că nu mai știm ce e iubirea; Iubito, lasă amăgirea Ce-a fost frumos, hai să refacem - Să fim din nou ca la-nceput, Doi porumbei îndrăgostiți De universu-ntreg iubiți, Iar cearta de neconceput.

Ți-aș dărui o stea să strălucească La mâna ta într-un inel legată, Căci dragostea îmi  e adevărată, Și-aș vrea acesta să o consfințească. Ți-aș dărui aceeași stea iubito, Simbol al chezășiei în iubire Căci nestatornicia nu-mi e-n fire, Și meriți tot ce-i bun preafericito. Și lângă stea, ți-aș dărui și Luna Să-ți lumineze nopțile de dor Când îmbătați vom sta noi în pridvor Și ne-om iubi la fel ca-ntotdeauna. O stea nu e puțin, dar nici prea mult, Dacă nu-ți place-o voi schimba cu alta În ceruri sunt la stele precum balta, E plină de plătică și tumult. Dar numai una ți se potrivește, Precum și noi pereche am format; Vom fi-mpreună și e minunat Ne spune ea oglinda – ia privește!

Ai ochi-albaștri precum cerul, Aș vrea să le pătrund misterul Privirii calde de-odaliscă Care atenția-mi confiscă. Ai păr ca pana corbului, E neputința verbului De a-l descrie unduios, Cu stă pe umeri dalbi în jos. Ai pielea precum laptele, Cum nu-mi auzi tu șoaptele De dor s-o mângâi, s-o sărut – Oare nu asta tu ai vrut? Când mi-ai trimis fotografia, Nu mi-ai știut biografia? E prea târziu căci vâlvătaia În suflet a aprins văpaia! Și nu visez decât la clipa Când dorul își va lua aripa Și voi vedea-o bat-o vina, Pe draga mea Cristina!

Suntem nedespărțiți de când ne știm, Iubirea ne-a unit și ne unește - Spre viitor cu liniște privim Cum orice cuplu stâns unit privește. Au fost și valuri și furtuni în viață, Corabia iubirii a plutit; Iubirea iartă și răsfață Căci sentimentul e necontenit Alimentat de noi și noi efluvii, Manifestări, drăgălășii, Nedespărțiți cum să nu știi Ce este nemurirea prin copii! Și când va fi ca să ne despărțim, Când pe-unul bătrânețea îl va stinge În vise dragi din nou să ne-ntâlnim, Cum numai dragostea poate învinge!

Să ne iubim cât suntem încă tineri Și simțurile ne sunt încă vii, Muncim din greu de luni și până vineri; În week-end hai să fim copii, Și să ne răsfățăm unul pe altul, Săruturile să ne încălzească Iar ochi în ochi noi să privim înaltul Sublimului ce stă să crească, Și îmbătați de dragoste și patos, Să ne iubim din nou ca-ntâia oară, Ca să simțim cât de gustos E fructul dragostei și bunăoară, Când vom înbătrâni și vremea, Va pune-amprenta-n fruntea noastră Ne vom hrăni cu amintirea Asemeni florilor din glastră Ce-au fost culese din grădină, Pe zi ce trece se-ofilesc Căci și-au lăsat acolo-n tină Toți bulbii care îi hrănesc. Deci, hai să strângem în petale Iubirea scrisă-n amintiri, Și lungi trăiri sentimentale, Inestimabile iubiri!

E scoasă țara la mezat, Și tot ce-a fost bun de furat Hienele-au ” luat în gură”: Fur, furi, fură!* Petrol și gaze și păduri, Le stăpânesc azi niște furi, Noi n-avem lemne-n bătătură: Fur, furi, fură! Uzinele le-au demolat, Și le-au vândut fier la REMAT, Noi am ajuns paznici în tură: Fur, furi, fură! Ei fură tot ce-a mai rămas, Iar țara nostră-i de pripas, S-a jefuit fără măsură: Fur, furi, fură! Deviza-aceasta guvernează, Pe toți acei ce dirijează La cârma țării ce-o vândură: Fur, furi, fură! Să îi ferească Domnul sfânt, Să se atingă de pământ Al țării trup de la natură: Opriți fur, furi, fură! ____________________________ * Aceasta era deviza fanarioților!

Iubita mea cu ochi de peruzea, Te-mbrățișez cu sufletul din mine Să se-ncălzească pielea-ți ca o nea, De recele din nopțile senine, Să-ți fiu aprope chiar numai în gând, Când depărtarea pașii ni-i desparte; Eu mă gândesc la tine nopți la rând Să te visez, dar visele-s deșarte, Nu te găsesc în ele-n bezna nopții, Doar năluciri fantastice visez, Dar știu c-aștepți desfășurarea sorții Când eu veni-voi să te vizitez. Nimic atunci nu ne va despărți, Vom fi un singur trup și-un singur suflet, Doar bucuriile le-om împărți Și vom simți că am trăit complet.

Ascult cum înflorește un cais, E-atâta de real, nu este vis. Vino iubito ca să-l ascultăm Iubind sub el de dor să ne-mbătăm. Ascult cum înflorește un cais Am sentimentul c-aș fi-n paradis Cu-a mea iubită floarea-i miroseam Iubirea ne-apuca când nu gândeam. Ascult cum înflorește un cais  Sunt fermecat și-aș vrea un bis Să îl ascult cu-a mea iubită Fiindcă o face fericită. Ascult cum înflorește un cais E primăvară și am zis Să scriu un vers ; nu ezitați, Dacă vă place, comentați!