Poeziile Mele - Nelu Preda

Am încetat să mai alerg după iubirea ideală – E un nonsens s-o tot visez, căci nu există nicăieri ; E mult mai bine să trăiești cu partea ei cvasicarnală, Și ancorat în realitate – dacă faci altfel, poți să pieri! Am încetat să mai aștept bunăvoință de la lume, Când viața-mi pune un obstacol și-ar trebui un ajutor – Mai înțelept, eu ”chem nevoia”, doar ea necazul să-și asume, Și mă învață cum să scap, și cum să-mi fiu folositor. Am încetat să mai condamn pe alții pentru-a mea ursită, Pentru necazuri și eșecuri ce mi le-asum cu stoicism – E prea devreme sau târziu, să spun că nu mi-e fericită Viața, și nici poezia ce mă reflectă cu cinism. Am încetat să mai descopăr, în papură vreun nod absent, Căci, cum măsori ți se măsoară și bine faci, bine găsești – Nu agreez neomenia nici ”lipsa” omului prezent, De ai curaj și demnitate, în viață sigur izbândești! Am încetat să mai pierd vremea cu mici nimicuri inutile, E semn de-nțelepciune oare, sau doa

Tu toamnă, implacabil vii, afară și la mine-n suflet, Faci frunzele verzi arămii, și îmi aduci tristețe-n cuget. De-aș fi o frunză ruginie, de vânt ca să mă las purtat, Poate c-aș fi în armonie cu Crivățul neînșeuat Și din tristețea despărțirii de vara caldă, înverzită, M-aș bucura de legea firii, și de recolta dobândită, Căci rodul tău e peste tot și umple butii și hambare, Dar orice-aș face eu nu pot să trec de zilele amare Cu ploile, apoi cu brumă, ce întristează crizanteme, Punând sigiliu ce sugrumă corolele, cu anateme De gheață rece, și sticloasă, ce le ucide nemilos, Raza de soare luminoasă, străluce fără vreun folos Și-n orizontu-apropiat, se vede iarna ce-o să vină, E scurt răgazul căpătat pentru a ne intra-n rutină – Cu frigul nu mă-mpac deloc, dar nici prea cald nu-i fericire Tu, toamnă, te-aș numi ad-hoc, ”sezonul de statornicire”!

E toamnă-n suflet, toamnă și afară, Nori plumburii se-nghesuie pe cer – Totu-i anost, iar eu mă simt stingher, Inima-n piept îmi bate – mai să sară. Mor frunze ruginii la mine-n gând, Le suflă vântul-n văi imaginare – S-a ofilit plângând ultima floare, Iar bătrânețea vine peste rând. E toamnă, numai tu o simți iubito, O toamnă efemeră, dar totală – Atât cât este, plină de răceală, Răceala ta, pe care am simțit-o. Și de-ar fi toamnă numai temporar, Aș suporta-o plin de stoicism – N-ar fi nici pe departe cataclism, Ci-așa cum este anotimpu ’ -n calendar. Dar toamna asta prea-i definitivă, S-a instalat și nu mai pleacă niciodat’ Mă-ntreb cum oare viața ne-a scindat? Iubirea noastră-a fost paleativă?!

Iubirea noastr-a fost divină, sfârșitu-sa și-am fost de vină, Am înșelat-o-n așteptări, și a plecat spre alte zări. De-ar fi s-o iau de la-nceput, i-aș spune-ntruna cât de mult Poate-nsemna ea pentru mine, și-ar fi cu mult, cu mult mai bine. Dar a plecat și m-a lăsat, pustiu, și zău dacă mai știu, Ce-i de făcut, cum s-o-ntâlnesc, regretul să-l mărturisesc. Poate că ea mă mai iubește, chiar dacă nu mărturisește, Ceva în suflet a păstrat, un sentiment imaculat. Chiar de regretul e tardiv, îmi cat mereu câte-un motiv, S-o amintesc în vorba mea, și-o simt că e prezentă EA. În minte-mi stă și în simțire, și-abia apuc să-mi vin în fire, Când mă trezesc în zori de zi, uit visul, nu mă pot păzi Și-ncerc ca să-l rememorez, și-n mintea mea să o păstrez, Dar visu-i vis, o nălucire, nu ține loc pentru iubire, Având-o-n gând am scris de EA, gingașă ca o peruzea, Iubirea mea de neuitat, rămân etern neconsolat!

Doamne cu puterea Ta, să-mi dai forța să iubesc, Chiar pedeapsa ce-o voi lua, fiindcă te nesocotesc – Ruga mea este fierbinte spre Înaltul Tău Regat, N-am ținut de jurăminte, contra ta m-am răsculat! Crucea ce mi-ai dat a duce, e imensă pentru mine, Greutatea ei m-apasă, nu mai știu ce-i rău sau bine. Dă-mi curajul și putința să o port pân ’ la sfârșit, Dă-mi prilejul și speranța c-aș putea să fiu iubit. Dragostea înălțătoare să-mi cuprindă cugetul, Și iubirea ca o boare mi-nvelească sufletul. Cu-a ta blândă mângâiere să îmi umpli inima, Să devin un miel curat, ne mai știind ce-i patima. Ruga mea sfâșietoare, către Tine Tată Blând, Să răzbată în înalturi și să te visez curând, Un culcuș la tronul tău, să-mi dai voie să îmi fac, Să-ți sărut încălțămintea și să-ți fac numai pe plac. Iar din cerurile-nalte pe pământ să mă aduci, Să-am puterea și voința de-a purta mai multe cruci, Viața-ntreagă numai ție cu iubire să ți-o-nchin, Să devin o ”c

Din mine mușcă marea...                                       Mă-mbăt ades… de Camelia Ardelean                                                                   de Nelu Preda Din mine mușcă marea de luceferi,                                      Mă-mbăt ades până ce văd luceferi, Pe țărm de vise îmi înalț catarge,                                          Chiar dacă sunt doar becuri pe catarge, Sunt goeletă printre aștri teferi                                             Mi-s ochii încețați chiar dacă-s teferi – (Resuscitați sub vidul ce se sparge).                                     C-o sticlă-arunc și într-un zid se sparge. E-o mare gri, câteodată roză,                                                  Nu pot să spun că viața mea e roză, Ce-și cântă partitura anacronic,                                             Să nu consum alcool e anacronic, Cu izbucniri în tacturi, de „mimoză“,                                    Dar întâlnesc adesea vreo mimoză – Și-amără

De dor, îmi vine-acum să zbor, Spre tine, ființă de lumină – Că te iubesc, nu este nici o vină, Dar nici nu e ceva întâmplător. M-ai cucerit cu vocea-ți cristalină, În cor cu îngerii tu poți să cânți, Auzul, tu mereu știi să-l încânți Cu melodii cântate în surdină. Ești mai matură decât vârsta ta, Copil minune-n corpul de regină, Cu unduirea calmă de felină, Mă-ntreb cum oare poți tu exista. Mi-e dor, dar ăsta nu-i nici un păcat, Răsplata fi-va mare la-ntâlnire, Când se va bucura întreaga fire De parcă altă dragoste n-a existat!

          Sunt...                                                              Când…                                                                    de Camelia Ardelean                                              de Nelu Preda Sunt doar o mască pe un suflet gol,              Când stau la masă și-i paharul gol, Un chip plăpând cu-alură de scânteie,          Privirea-mi nu mai are vreo scânteie, Seiful greu din ceară, fără cheie,                           Să mai desfac o sticlă n-am nici cheie, Ascuns în al neliniștii atol.                                    Ce mai, sunt incredibil de matol. Sunt stația rămasă fără tren,                                  Prin gară se aude-acum  un tren, Sub orologiul vechi, mușcând din noapte,            Hodorogind pe șine-adânc în noapte, Ori un popas de-ntunecate șoapte,                        În cap aud un brumm și multe șoapte Un ultim vers într-un anost catren.                       Dar mă-ncăpățânez la un catren. Am trupul frânt d

Fă-mă Doamne, vârf de munte, să rămân cu capu-n nori, Să am pletele cărunte când trec șiruri de cocori. Fă-mă Doamne, vânt de vară răcorind amiezile, Să contemplu din înalturi câmpul și livezile.   Fă-mă Doamne, rău ce curge, răcorind câmpiile, Să mă scurg ușor la vale mângâind sălciile. Fă-mă Doamne, dor de ducă, cugetele să îndemn, Depărtările să-nvingă, pasul să le fie demn. Fă-mă Doamne, vers duios, glas de fluier și caval, Inimi dragi să oblojesc când m-aud în recital. Fă-mă Doamne, litere,  să rămân în veșnicie, Scris în vers meșteșugit, pe o coală de hârtie!

În visele de zi te-am reclădit, în visele de noapte te-am visat Și în absența ta-s nefericit – mă-ntreb: să fiu eu oare blestemat - Căci nu te am aproape lângă mine, viața asta rău ne-a depărtat Iar nopțile sunt lungi fără de tine și eu mă simt mereu neconsolat? Dar dragostea nestinsă va rămâne, în suflet, pân ă ne vom revedea, De dor tu ești cuprinsă, știu prea bine, iar depărtarea e atât de grea. Ne vom vedea, știu bine în curând, fiindcă iubirea ne arată drumul Iar sufletul ce-ți este fremătând, va răspândi iubirea ca nebunul. Te-am reclădit ades în gândul meu, avid de tine și de plinătatea Simțirii tale, însă sper ca eu să-ți simt curând și ingenuitatea, Să fim un tot, scăldat doar în iubire, acea iubire pură și senină Ce emulează înspre nemurire; iubito, fii a inimii regină!

              Azi                                           Dezamăgire         de Camelia Ardelean                                                    de Nelu Preda       Ucigătorul meu cu ochi căprui,                                 Chiar dacă ochii-ți sunt căprui,   Ți-am rătăcit parfumul prin poeme,                          Și scrii cu-atâta meșteșug poeme Azi nu mai sprijini cerul nimănui                               Ce nu-s folositoare nimănui, Și nu-i mai zici minunii să mă cheme.                        Să nu trimiți copilul să mă cheme Ne-am adunat bucățile de nor,                                  Când vezi c-afară a ieșit un nor, Cu tot cu vise strânse-n cazemată,                            Ce pare dens precum o cazemată   Azi nu mai pot din stele să cobor,                              Să-mi ceri doar mie storul să-l cobor, Tu să mă cerni prin zările de vată.                             De parcă-ai fi clădit din clei și vată! Oricâte ploi s-au răstig

Te-am căutat în visele de noapte, Te-am căutat în visele de zi – Și-am auzit a tale șoapte Dar nu te mai pot auzi, Căci liniștea ce-i așezată Între noi doi e doar părere, E cu tumult amestecată Și dragostea nicicând nu piere. Te-am căutat și te mai caut – În mine însumi te găsesc, Ești precum sunetul de flaut – Armonios și-așa firesc Încât mă-ntreb: e doar părere Sau ești cu-adevărat a mea?! Nu, nu simt urmă de durere Căci dragoste nu este grea. Te-am căutat și te-am găsit, Sau, oare m-ai găsit pe mine?... E clar că asta ni-i ursit Iubito deci, rămân cu tine!

Ești ultima salvare pentru mine, De mine însumi tu mă vei salva – Mi-e sufletul mormane de ruine Și-n sentimente se va dizolva – Sunt sentimentele controversate Mă-ndeamnă ca să fug, dar și să stau – Sunt gesturile-ți dezinteresate – Iubirea ta o simt și da, o vreau! Dar oare îți voi da eu pe măsură Iubire din al meu suflet rănit Cât tu îmi dai ca pe o băutură, Iubirea - panaceul potrivit?! Ești tu atât de bună, răbdătoare, Încât s-accepți un suflet zdrențuit? Mi-e teamă - știi, iubirea doare Și-așa ca tine n-am mai întâlnit Pe nimeni care să mă înțeleagă, Să vadă ceea ce e bun în mine Și iată sentimentele ne leagă Iar împreună sigur va fi bine! De-aceea mulțumesc Divinității Că pașii noștri s-au intersectat, Și-acum declar public ”Cetății”, Că te iubesc necondiționat!

Mă uit la chipul tău ca o narcisă De alb, și cu sclipiri de peruzea În ochi, căci dragostea promisă Te face să-nflorești iubita mea. Și te iubesc cum n-ai mai fost iubită, Iar ăsta este numai începutul Unei idile, – floare prea-nflorită, Ce se transformă să-și arate fructul Un fruct al dragostei curate Ce arzătoare se consumă Pentru a reînvia când poate – Vom salvgarda orice cutumă Și vom fi unici toată viața, Nonconformiști și voluntari Cum înflorind și-arată fața În flori mai  mici, esențe tari.

Cât vă mai rabdă azi pământul, hapsâni cu inima de piatră? Țării îi pregătiți mormântul, căci nu iubiți a noastră vatră! Ați pus tot statul la mezat: petrol, și gaze, și uzine, Și băncile-ați devalizat, ca să vă meargă vouă bine! Din tot ce-a fost cândva de preț - învățământ și sănătate, Tratate astăzi cu dispreț, plecat-au în străinătate Și medicii și studențimea dau azi tributul băjeniei, Tratând și-mbogățind Apusul în detrimentul României! Și-n parlament dorm șobolanii, ce rod bugetul sforăind În largi fotolii, căci dumanii se fac că lucră legiuind, Dar scot doar legi avantajoase pentru penali și mafioți; Votează sinecure grase și alocații mari la hoți Căci nu se știe ca pământul când vor ajunge-n pușcărie, Și-și pregătesc așezământul s-aibă confort și veselie! Pensionarii fac azi foamea, iar muncitorii doar o mint, Noroc că s-a-ncălzit  și vremea, iar gerul, boala n-o mai simt! Străbunii în mormânt se-nchină când voi pământul ni-l vindeți,

De când e lumea și pământul, esențial a fost cuvântul – Chiar dacă-i scris sau recitat, pe scenă, sau înregistrat Cu siguranță el clădește și inima o simți cum crește – Efluviu cald de-nțelepciune, de la acel care îl spune. De când e lumea pe pământ, cuvântul dat ca jurământ A fost păstrat și respectat de omul drept, adevărat, Iar cel ce-aruncă vorbe-n vânt, fără să țină-al său cuvânt Cu greu găsește loc sub soare, doar în palat sau închisoare. De când e lumea bună, rea, cu toți găsim un loc în ea, Milionari ori cerșetori, cuvântului suntem datori – El ne ridică și coboară, prin el ajung atâți să moară, Deci fiți atenți, nu abuzați, atunci când îl utilizați!

Când lumea deveni-va dreaptă - (Și-asta va fi la Sfântu-Așteaptă!) Toți vor avea un rost mai bun Chiar dacă stau într-un cătun. Când lumea deveni-va bună - (Și-asta-i așa un fel de glumă!) În plopi vor crește doar fripturi, Pentru pârdalnicele guri. Când lumea deveni-va rai - (Și n-o să fie-n luna mai!) Toți răii deveni-vor buni Și nu vor mai ”sufla-n cărbuni”. Când lumea nu ne mai încape - (Și-n Lună vor acum să sape!) Suntem mai singuri, în mulțime, Și-nguști de prea multă lățime. Când lumea fi-va în sfârșit, Cum n-o simțim și ne-am dorit, Cu certitudine dormim Și nu am vrea să ne trezim!

Aș vrea să  fiu iară copilul naiv, Să râd, să mă bucur chiar fără motiv; Prin crâng să mă plimb cu prietenii mei Ciuperci să culegem și vrej de hamei, Apoi către casă să mergem voioși Cântând și-alergându-ne gălăgioși, În prag să ne-aștepte bunicii din nou, Iar zâmbetul lor – al iubirii ecou În suflet pătrundă - căldură, lumină, Iubirea s-o simt , ce-a plecat să revină Din cerul albastru în care-au urcat, Să vină acasă, să mă simt împăcat. Dar viața e crudă, cu legi neclintite, Iar căile Domnului sunt  ocolite – Copilul de ieri are tâmple-argintii, Copii ce la rându-le au dânșii copii; Bunicii-au rămas doar în poze-nvechite, Părinții - bătrâni cu puteri drămuite, Așteaptă-n tăcere un semn de la noi – Copii și nepoți, strănepoți, câte doi I-ajutăm să-și târască chinuit bătrânețea, Căci și ei ne-au purtat când aveau tinerețea Și gândesc: Iar copil, de-aș putea să mai fiu, Le-aș da viața mea, ca să moară târziu.

De fapt, a fost un fapt banal – Ne-am fost ciocnit pe stradă neatenți, Tu emotivă, iară eu egal, Ne-am tot scuzat și-am devenit absenți   La tot ce se întâmplă împrejur, N-am mai văzut, când timpul trece, Și-acuma liniștit pot ca să jur, Că dragostea înfiripată n-o să sece Și-aștept cu nerăbdare clipa Când am să te revăd – parcă-s timid, Iar tu ești pentru mine tipa Ce-mi dă fiorul și devin instant livid. De fapt, a fost menit să fie – Sunt fericit – știu, am mai spus-o , Iubirea ta e-o simfonie Și nici măcar n-am presupus-o, Dar ea s-a dovedit s-apară, Nimic sub soare nu-i întâmplător, Ciocnirea noastră într-o doară A fost de sorți decisă uimitor! Mă uit în ochii tăi ca cerul, Privirea blândă-mi dă atât alean Să descifrez pe loc misterul Iubirii tale care crește an de an!

Iubește-mă cum plaja-adoră marea, Scăldată de tumultu-i neîncetat, Să-mi fii cum e-n bucate sarea, Sărutul tău să fie binecuvântat. Iubește-mă așa cum știi s-o faci, Statornic precum stânca de bazalt – După sărutul dat, te rog să taci, Căci sentimentul e mult prea înalt Să-l poți descrie în cuvânt rostit, Poate condeiul ar putea să spună În versul scris, frumos meșteșugit, Iubirea-aceasta ce ne ține împreună. Și dac-ar fi cândva să dispărem, Din noi, vreunul-n colț de paradis, Vom aștepta chiar dac-o să părem Însingurați, pe celălalt, și-n vis, Iar zi de zi cât timp ne va fi dat, Până la revederea așteptată, Iubește-mă, cu-n suflet invadat De amintiri și dragostea curată!