Postări

Se afișează postări din iulie, 2017

”Mă-mbăt ades...” parodie după ”Din mine mușcă marea” de Camelia Ardelean

Din mine mușcă marea...                                       Mă-mbăt ades… de Camelia Ardelean                                                                   de Nelu Preda Din mine mușcă marea de luceferi,                                      Mă-mbăt ades până ce văd luceferi, Pe țărm de vise îmi înalț catarge,                                          Chiar dacă sunt doar becuri pe catarge, Sunt goeletă printre aștri teferi                                             Mi-s ochii încețați chiar dacă-s teferi – (Resuscitați sub vidul ce se sparge).                                     C-o sticlă-arunc și într-un zid se sparge. E-o mare gri, câteodată roză,                                                  Nu pot să spun că viața mea e roză, Ce-și cântă partitura anacronic,                                             Să nu consum alcool e anacronic, Cu izbucniri în tacturi, de „mimoză“,                                    Dar întâlnesc adesea vreo mimoză – Și-amără

De dor...

Imagine
De dor, îmi vine-acum să zbor, Spre tine, ființă de lumină – Că te iubesc, nu este nici o vină, Dar nici nu e ceva întâmplător. M-ai cucerit cu vocea-ți cristalină, În cor cu îngerii tu poți să cânți, Auzul, tu mereu știi să-l încânți Cu melodii cântate în surdină. Ești mai matură decât vârsta ta, Copil minune-n corpul de regină, Cu unduirea calmă de felină, Mă-ntreb cum oare poți tu exista. Mi-e dor, dar ăsta nu-i nici un păcat, Răsplata fi-va mare la-ntâlnire, Când se va bucura întreaga fire De parcă altă dragoste n-a existat!

”Când...” - parodie după poezia ”Sunt...” de Camelia Ardelean

          Sunt...                                                              Când…                                                                    de Camelia Ardelean                                              de Nelu Preda Sunt doar o mască pe un suflet gol,              Când stau la masă și-i paharul gol, Un chip plăpând cu-alură de scânteie,          Privirea-mi nu mai are vreo scânteie, Seiful greu din ceară, fără cheie,                           Să mai desfac o sticlă n-am nici cheie, Ascuns în al neliniștii atol.                                    Ce mai, sunt incredibil de matol. Sunt stația rămasă fără tren,                                  Prin gară se aude-acum  un tren, Sub orologiul vechi, mușcând din noapte,            Hodorogind pe șine-adânc în noapte, Ori un popas de-ntunecate șoapte,                        În cap aud un brumm și multe șoapte Un ultim vers într-un anost catren.                       Dar mă-ncăpățânez la un catren. Am trupul frânt d